tic sa tac

poti pierde ce n-ai avut niciodata? probabil, intrebarea celor cu mainile prea alunecoase. de le fug si degetele prin palme. uite cum numarul mare al pasilor de om poate lasa la o parte suvitele din ochi pentru pleoape. ce ieri a adus, de doar astazi a lasat, e atat de vechi pentru unii, incat nu mai incalzeste, doar lasa de inteles ca "prea tarziu" nu exista decat in voia fiecaruia de a primi, pentru cine intelege. fie ca privesti ciment, fie ca privesti pamant, fie ca privesti albastru patat cu abur sau orizont purtat pe valuri, destinatiile sunt dincolo de puterea vantului. ironic, dar nici cel mai lung brat al naturii nu ne poate atinge pe toti. dar ne mai aminteste de ceilalti. unde degetele nu pipaie, gura nu striga sau ochii nu disting decat negru, secundarul bate. iar noi, pierdem pasul pe loc, la fel ca el. el mai mecanic, noi mai umani. el mai exact, noi cu erori, dar cu ambitie de recuperare, invatam sa tacem la fel, intr-un final. la fel de confuz ca si inceputul nostru, chiar si precum continuarea noastra, de fapt. poti pierde ce n-ai avut niciodata? dar ce ai avut sa nu aiba si altii? poate doar ambitia de a fi intr-un fel. precum ambitia lor de a fi la fel ca tine. si toti cu pasul batatorind pamantul in loc. tic-tac, tic-tac... cu tine in minte ca tic. cu minte in minte cand tac sa nu uit ce am gandit.